De ce software-ul nu trebuie să aibă proprietari

This translation may not reflect the changes made since 2021-07-11 in the English original.

Tehnologia informațiilor digitale aduce o contribuție lumii ușurând copierea și modificarea informației. Calculatoarele promit să facă acest lucru mai ușor pentru noi toți.

Nu toată lumea vrea ca acest lucru să fie mai ușor. Sistemul de copyright le dă programelor software „proprietari”, majoritatea cărora încearcă să ascundă beneficiul potențial al software-ului de publicul larg. Ei și-ar dori să fie singurii care să poată copia și modifica software-ul pe care îl folosim.

Sistemul de copyright a evoluat cu tiparul — o tehnologie pentru producerea de cópii în masă. Copyrightul s-a potrivit bine cu această tehnologie deoarece îi îngrădea numai pe producătorii de cópii în masă. El nu le răpea libertatea cititorilor de cărți. Un cititor obișnuit, care nu deținea un tipar, putea copia cărți numai cu penița și cerneala și puțini cititori au fost dați în judecată pentru aceasta.

Tehnologia digitală este mai flexibilă decât tiparul: când informația este într-o formă digitală, o poți copia cu ușurință ca să o împarți cu alții. Exact această flexibilitate creează o nepotrivire cu un sistem cum este copyrightul. Acesta este motivul pentru măsurile din ce în ce mai nocive și mai draconice care sunt folosite în prezent pentru a impune copyrightul pe software. Să considerăm aceste patru metode ale Asociației Autorilor de Software (SPA):

Propagandă masivă care spune că este greșit să nu te supui proprietarilor ca să îți ajuți prietenul.
Racolarea de denunțători care să dea informații asupra colegilor lor.
Raiduri (cu ajutorul poliției) în birouri și în școli, în care oamenilor li se cere să demonstreze că nu sunt vinovați de copiere ilegală.
Persecutarea (de către guvernul SUA, la cererea SPA) unor oameni ca David LaMacchia de la MIT, nu pentru a fi copiat software (nu este acuzat de aceasta), ci pur și simplu pentru a fi lăsat nesupravegheate utilajele de copiat și pentru a nu le fi cenzurat folosirea.[1]

Toate patru metodele amintesc de cele folosite în fosta Uniune Sovietică, unde fiecare mașină de copiat avea un paznic pentru a preveni copierea interzisă și unde populația trebuia să copieze informația în secret și să o circule din mână în mână ca samizdat. Există, bineînțeles, o diferență: motivul pentru controlul informației în Uniunea Sovietică era politic; în SUA motivul este profitul. Dar pe noi ne afectează acțiunile, nu motivul. Orice încercare de a opri diseminarea informației, indiferent de ce, duce la aceleași metode și la aceeași brutalitate.

Proprietarii construiesc mai multe feluri de argumente pentru a-și aroga puterea de a controla ce facem noi cu informația:

Calomnierea.
Proprietarii folosesc cuvinte murdare ca „piraterie” și „furt”, precum și terminologie expertă ca „proprietate intelectuală” și „daune”, pentru a sugera o anumită direcție de gândire publicului — o analogie simplistă între programe și obiecte fizice.

Ideile și intuiția noastră despre proprietate la nivelul obiectelor materiale vizează dreptul de a lua un obiect de la altcineva. Ele nu se aplică direct la crearea unei copii după ceva. Dar proprietarii ne cer să le aplicăm oricum.
Exagerarea.
Proprietarii spun că eu suferă „pagube” sau „pierderi economice” când utilizatorii își copiază singuri programele. Dar copierea nu are niciun efect direct asupra proprietarului și nu face rău nimănui. Proprietarul pierde numai dacă persoana care a făcut o copie ar fi plătit altminteri pentru o copie de la proprietar.

Puțină gândire arată că majoritatea acestor oameni nu ar fi cumpărat cópii. Totuși, proprietarii își socotesc „pierderile” ca și cum absolut fiecare persoană ar fi cumpărat o copie. Aceasta este o exagerare — ca să o spunem delicat.
Legea.
Proprietarii descriu adesea starea curentă a legii și pedepsele dure cu care ne pot amenința. În această abordare, ei sugerează implicit că legile de astăzi reflectă o perspectivă inatacabilă asupra moralității — și totuși în același timp suntem presați să privim aceste pedepse ca pe niște realități naturale pentru care nimeni nu este de vină.

Această metodă de convingere nu este concepută să reziste unei analize critice; intenția ei este să consolideze o deprindere mintală.

Este elementar că legile nu decid ce este bine și ce este rău. Orice american ar trebui să știe că, în anii '50, era ilegal în multe state ca o persoană neagră să stea pe locurile din față ale unui autobuz; dar numai rasiștii ar spune că a sta acolo era greșit.
Drepturi naturale.
Autorii pretind adesea o conexiune specială cu programele pe care le-au scris și continuă prin a afirma că, prin urmare, dorințele și interesele lor privind programul atârnă pur și simplu mai greu decât ale oricui altcuiva — chiar și ale lumii întregi. (De obicei companiile dețin copyrightul pe software, nu autorii, dar ni se cere să ignorăm această discrepanță)

Celor care propun aceasta ca pe o axiomă etică — faptul că autorul este mai important decât tine — nu pot să le spun decât că eu, la rândul meu un autor notabil de software, o consider o prostie.

Dar oamenii în general tind să simpatizeze cu pretențiile dreptului natural numai din două motive.

Primul motiv este o analogie cu obiectele materiale împinsă prea departe. Când gătesc spaghete, eu obiectez dacă altcineva le mănâncă, pentru că atunci nu mai pot eu să le mănânc. Acțiunile aceluia îmi dăunează mie exact cu atât cu cât îi folosesc lui; numai unul dintre noi poate mânca spaghetele, așadar întrebarea este, cine? Cea mai mică diferență între noi este suficientă pentru a înclina balanța etică.

Dar dacă tu rulezi sau schimbi un program pe care eu l-am scris, te afectează pe tine direct și pe mine doar indirect. Dacă tu îi dai o copie prietenului tău, vă afectează pe voi doi mult mau mult decât pe mine. Eu nu ar trebui să am puterea să-ți spun să nu faci aceste lucruri. Nimeni nu ar trebui să o aibă.

Al doilea motiv este că oamenilor li se tot spune că drepturile naturale pentru autori sunt o tradiție acceptată și inatacabilă a societății noastre.

Prin prisma istoriei, este adevărat opusul. Ideea de drepturi naturale pentru autori a fost propusă și respinsă categoric când Constituția SUA a fost elaborată. De aceea, Constituția doar permite un sistem de copyright și nu obligă la unul; de aceea spune că copyrightul trebuie să fie temporar. Ea mai spune că scopul copyrightului este să promoveze progresul — nu să-i recompenseze pe autori. Copyrightul îi recompensează pe autori într-o oarecare măsură și pe editori mai mult, dar acest fapt a fost gândit ca un mod de a le modifica comportamentul.

Adevărata tradiție încetățenită a societății noastre este că copyrightul micșorează drepturile naturale ale publicului — și acest lucru poate fi justificat doar pentru binele publicului.
Economie.
Argumentul final invocat în favoarea proprietății de software este că ea duce la producerea a mai mult software.

Spre deosebire de celelalte, acest argument măcar abordează subiectul în mod legitim. Se bazează pe un scop valid — satisfacerea utilizatorilor de software. Și, empiric, este clar că oamenii vor produce mai mult din orice dacă sunt bine plătiți ca să facă asta.

Dar argumentul economic are un defect: se bazează pe ipoteza că diferența constă numai în câți bani trebuie să plătim. Argumentul presupune că producția de software este ceea ce urmărim, indiferent dacă softwareul are autori sau nu.

Oamenii acceptă bucuroși această ipoteză, pentru că ea concordă cu experiența noastră cu obiecte materiale. Gândiți-vă la un sandviș, de exemplu. S-ar putea să reușești să obții un sandviș comparabil fie pe gratis, fie contra cost. Atunci, singura diferență este suma pe care o plătești. Fie că îl cumperi sau nu, sandvișul are același gust, aceeași valoare nutritivă și, în orice caz, îl mănânci o singură dată. Faptul că obții sau nu sandvișul de la un proprietar nu schimbă nimic în afara sumei de bani care îți rămâne după aceea.

Aceasta este adevărat pentru orice obiect material — dacă are sau nu un proprietar nu afectează în mod direct ceea ce este, sau ce poți face cu el dacă ți-l procuri.

Dar, dacă un program are un proprietar, aceasta afectează foarte mult ce este programul și ce poți face cu o copie dacă cumperi una. Diferența nu este doar o chestiune de bani. Sistemul proprietății de software îi încurajează pe proprietarii de software să producă ceva — dar nu ceea ce îi trebuie cu adevărat societății. Și acest sistem cauzează o poluare etică intangibilă care ne afectează pe toți.

Ce îi trebuie societății? Îi trebuie informație care este cu adevărat disponibila pentru cetățenii ei — de exemplu, programe pe care oamenii să le poată citi, repara, adapta și îmbunătăți, nu doar opera. Dar ce produc de obicei proprietarii de software este o cutie neagră pe care n-o putem studia sau schimba.

De asemenea, societății îi trebuie libertate. Când un program are un proprietar, utilizatorii își pierd libertatea de a-și controla o parte din propriile vieți.

Și, mai ales, societatea trebuie să încurajeze la cetățenii săi spiritul cooperării voluntare. Când proprietarii de software ne spun că a-ți ajuta vecinul într-un mod natural este „piraterie”, ei poluează spiritul civic al societății noastre.

De aceea spunem că software-ul liber este o chestiune de libertate, nu de preț.

Argumentul economic în favoarea proprietății este eronat, dar problema economică este reală. Unii oameni scriu software folositor din plăcerea de a-l scrie sau pentru admirație și dragoste; dar, dacă vrem mai mult software decât scriu acei oameni, trebuie să strângem fonduri.

Din anii '80, dezvoltatorii de software liber au încercat diverse metode de a găsi fonduri, cu un succes moderat. Nu este nevoie să îmbogățim pe nimeni; un venit obișnuit este un stimulent suficient pentru a face multe meserii care sunt mai puțin satisfăcătoare decât programarea.

Ani de zile, până când o bursă de cercetător mi-a eliminat această nevoie, mi-am câștigat traiul din modificări la cerere ale software-ului liber pe care îl scrisesem. Fiecare modificare a fost adăugată la versiunea standard și astfel, în cele din urmă, a devenit disponibilă pentru publicul larg. Clienții m-au plătit ca să lucrez la îmbunătățirile pe care le doreau, în loc de funcții pe care altfel le-aș fi considerat de prioritate maximă.

Unii dezvoltatori de software liber câștigă bani vânzând servicii de suport. În 1994, Cygnus Support, cu aproximativ 50 de angajați, a estimat că circa 15% din activitatea personalului său era dezvoltarea de software liber — un procentaj respectabil pentru o companie de software.

La începutul anilor '90, companii ca Intel, Motorola, Texas Instruments și Analog Devices s-au unit ca să finanțeze continuarea dezvoltării compilatorului de C GNU. Mare parte din dezvoltarea GCC este încă făcută de dezvoltatori plătiți. Compilatorul GNU pentru limbajul Ada a fost finanțat în anii '90 de Forțele Aeriene ale SUA și a fost continuat de atunci de o companie formată special pentru acest scop.

Mișcarea pentru software liber este încă mică, dar exemplul posturilor de radio susținute de ascultători în SUA arată că este posibil să susții o activitate amplă fără să forțezi fiecare utilizator să plătească.

Folosind un calculator în ziua de azi, vă puteți surprinde folosind un program privat. Dacă un prieten îți cere o copie, ar fi greșit să-l refuzi. Cooperarea este mai importantă decât copyrightul. Dar cooperarea clandestină, pe furiș, nu duce la o societate bună. O persoană trebuie să aspire să ducă o viață verticală deschisă, cu mândrie, și asta presupune să spui nu software-ului privat.

Meritați să puteți să cooperați deschis și liber cu alți oameni care folosesc software. Meritați să puteți învăța cum funcționează software-ul și să vă educați studenții cu el. Meritați să vă puteți angaja programatorul favorit să vi-l repare când se strică.

Meritați software liber.

Note de subsol

Acuzațiile au fost respinse ulterior.

Acest eseu a fost publicat în Free Software, Free Society: The Selected Essays of Richard M. Stallman.