Copyrightul și globalizarea în era rețelelor de calculatoare

Aceasta este o transcriere editată a unui discurs ținut la MIT în Forumul de Comunicări, joi, 19 aprilie 2001 între 17:00 - 19:00

DAVID THORBURN, moderator: Vorbitorul nostru de astăzi, Richard Stallman, este o figură legendară în lumea programării, iar experiența mea de a încerca să găsesc un partener care să împartă podiumul cu el a fost instructivă. Un distins profesor de la MIT mi-a spus că Stallman trebuie înțeles ca o figură carismatică dintr-o parabolă biblică — un fel de lecție-snoavă din Vechiul Testament. „Imaginează-ți”, mi-a spus, „un Moise sau un Ieremia — mai bine un Ieremia”. Și eu am zis „ei, asta-i foarte admirabil.

Asta este minunat. Îmi confirmă senzația despre genul de contribuție pe care el a adus-o lumii. Atunci de ce eziți să împarți podiumul cu el?” Răspunsul lui: „Ca și Ieremia sau Moise, el m-ar copleși pur și simplu. Nu voi apărea în aceeași comisie cu el, dar, dacă mi-ai cere să numesc cinci oameni în viață care ne-au ajutat cu adevărat pe toți, Richard Stallman ar fi unul dintre ei”.

RICHARD STALLMAN: S-ar cuveni [să încep prin a explica de ce am refuzat să permit ca acest Forum să fie difuzat pe web], în caz că nu este clar care este problema: Software-ul folosit pentru difuzarea pe web îi cere utilizatorului să descarce un anumit software pentru a primi emisiunea. Acel software nu este software liber. Este disponibil gratuit, dar numai ca executabil, care este o înșiruire misterioasă de numere.

Este secret ce face el. Nu-l poți studia; nu-l poți schimba; și desigur nu-l poți publica în propria ta versiune modificată. Iar acestea sunt printre libertățile esențiale în definiția „software-ului liber”.

Așadar, dacă vreau să fiu un militant sincer pentru software-ul liber, nu pot să mă plimb și să țin discursuri, apoi să pun presiune pe oameni să folosească software neliber. Mi-aș submina propria cauză. Iar dacă nu arăt că îmi iau principiile în serios, nu mă pot aștepta ca alții să le ia în serios.

Totuși, acest discurs nu este despre software liber. După ce lucrasem la mișcarea pentru software liber mai mulți ani și oamenii începuseră să folosească unele părți din sistemul de operare GNU, am început să primesc invitații să țin discursuri [unde]... oamenii m-au întrebat: „Cum se generalizează ideile despre libertate pentru utilizatorii de software la alte clase de lucruri?”

Și, desigur, oamenii întrebau lucruri naive ca „ar trebui ca hardware-ul să fie liber?” „Ar trebui ca acest microfon să fie liber?”

Ei bine, ce înseamnă asta? S-ar cuveni să fii liber să-l copiezi și să-l modifici? În ce privește modificarea, dacă cumperi microfonul, nimeni nu te va opri să-l modifici. Iar în ce privește copierea, nimeni nu deține un copiator de microfoane. În afară de „Star Trek”, acele lucruri nu există. Poate într-o zi vor exista analizoare și asambloare și chiar va fi posibil să copiezi un obiect fizic, iar atunci aceste întrebări, dacă ai voie să faci aceasta, vor deveni foarte importante. Vom vedea companiile agroindustriale cum încearcă să-i împiedice pe oameni să copieze mâncarea, și aceea va deveni o dispută politică majoră, dacă acea capacitate tehnologică va exista vreodată. Nu știu dacă va fi așa; este doar o speculație în prezent.

Dar pentru alte feluri de informație, poți ridica această problemă, pentru că, teoretic, orice fel de informație care poate fi stocată într-un calculator poate fi copiată și modificată. Așadar, chestiunile etice ale software-ului liber, chestiunile despre dreptul unui utilizator de a copia și modifica software-ul, sunt aceleași cu întrebările legate de alte feluri de informații publicate. Acum, eu nu vorbesc despre informații private, de exemplu informațiile personale, care nu sunt concepute să fie disponibile publicului. Vorbesc despre drepturile pe care ar trebui să le aveți dacă obțineți copii ale unor date publicate când nu există nicio tentativă de a le ține secrete.

Pentru a-mi explica ideile privind subiectul, aș vrea să trec în revistă istoria distribuirii informației și a copyrightului. În antichitate, cărțile se scriau de mână cu condeiul și oricine știa să citească și să scrie putea copia o carte cam la fel de eficient ca oricine altcineva. Cineva care făcea aceasta toată ziua probabil devenea ceva mai priceput, dar nu exista o diferență imensă. Și, deoarece copiile erau făcute una câte una, nu exista o economie de scară. Să faci zece cópii dura de zece ori mai mult decât să faci o copie. Nimic nu forța nici centralizarea; o carte putea fi copiată oriunde.

Din cauza acestei tehnologii, din cauză că ea nu impunea cópii identice, în lumea antică nu exista aceeași diviziune totală între copierea unei cărți și scrierea unei cărți. Există pași intermediari care aveau sens. Înțelegeau ideea de autor. Știau, de pildă, că această piesă a fost scrisă de Sofocle, dar între a scrie o carte și a copia o carte existau alte lucruri utile pe care le puteai face. De exemplu, puteai să copiezi un fragment dintr-o carte, apoi să scrii niște cuvinte noi, apoi să continui să copiezi și să scrii niște cuvinte noi și tot așa. Aceasta se numea „să scrii un comentariu” — era un lucru obișnuit — și aceste comentarii erau apreciate.

Puteai, de asemenea, să copiezi un pasaj dintr-o carte, apoi să scrii alte cuvinte și să copiezi un pasaj dintr-altă carte, apoi să continui să scrii și tot așa, și aceasta avea drept rezultat un compendiu. Și compendiile au fost folositoare. Există opere care s-au pierdut, dar părți din ele au supraviețuit când au fost citate în alte cărți care au ajuns mai populare decât originalele. Poate au copiat părțile cele mai interesante, așa că oamenii au făcut o mulțime de cópii după acestea, dar nu s-au obosit să copieze originalul, pentru că nu era destul de interesant.

Din câte cunosc, nu exista niciun fel de copyright în lumea antică. Oricine dorea să copieze o carte o putea copia. Mai târziu a fost inventat tiparul și cărțile au început să fie copiate la tipar. Acum, tiparul nu era doar o îmbunătățire cantitativă a ușurinței copierii. El a afectat în mod inegal diverse tipuri de copiere pentru că introducea o economie de scară inerentă. Cerea multă muncă să creezi matrița și mult mai puțină muncă să faci multe copii identice ale paginii. Așadar, ca rezultat copierea cărților a tins să devină o activitate centralizată de producție în masă. Copiile oricărei cărți erau probabil făcute doar în câteva locuri.

Aceasta mai însemna că cititorii de rând nu puteau copia cărți eficient. Numai dacă aveai un tipar puteai face asta. Deci era o activitate industrială.

Acum, în primele secole ale tiparului, cărțile tipărite nu au înlocuit complet copierea manuală. Încă se mai făceau cărți copiate de mână, uneori de către oameni bogați, iar alteori de către oameni săraci. Oamenii bogați făceau aceasta pentru a obține o copie deosebit de frumoasă care să arate cât de bogați sunt, iar oamenii săraci o făceau pentru că poate nu aveau destui bani să cumpere o copie tipărită, dar aveau timp să copieze o carte de mână. Vorba cântecului, „Timpul nu este bani când timpul este tot ce ai”.

Prin urmare, copierea manuală se mai practica într-o anumită măsură. Cred că în secolul al XIX-lea tipărirea a devenit suficient de ieftină pentru ca și oamenii săraci să-și permită cărți tipărite dacă știau carte.

Copyrightul a fost dezvoltat în paralel cu folosirea tiparului și, dându-se tehnologia tiparului, a avut efectul unui regulament industrial. El nu limita ce puteau face cititorii; el limita ce puteau face editorii și autorii. Copyrightul în Anglia a fost inițial o formă de cenzură. Trebuia să obții permisiunea guvernului ca să publici o carte. Dar ideea s-a schimbat. Pe timpul Constituției SUA, oamenii au ajuns la o idee diferită despre scopul copyrightului și cred că acea idee a fost acceptată și în Anglia.

Pentru Constituția SUA s-a propus ca autorii să aibă dreptul la un copyright, un monopol pe copierea cărților lor. Această propunere a fost respinsă. În locul ei, a fost adoptată o propunere cu o diferență crucială, anume că, în scopul promovării progresului, Parlamentul avea opțiunea de a înființa un sistem de copyright care să creeze aceste monopoluri. Deci monopolurile, conform Constituției SUA, nu există pentru beneficiul celor care le dețin; ele există pentru promovarea progresului științei. Monopolurile sunt acordate autorilor ca o modalitate de a le modifica comportamentul și a-i convinge să facă ceva ce servește publicului.

Așadar, scopul este să fie scrise și publicate mai multe cărți pe care alți oameni să le poată citi. Și se crede că aceasta contribuie la sporirea activității literare, sporirea scrierilor științifice și din alte domenii, iar astfel societatea învață. Acesta este scopul care trebuie servit. Crearea monopolurilor private a fost doar un mijloc pentru atingerea unui scop, iar scopul este unul public.

Copyrightul în epoca tiparului era destul de blând fiindcă era un regulament industrial. El îngrădea numai activitățile editorilor și ale autorilor. Bine, într-un sens strict, oameni săraci care copiau cărți manual probabil încălcau și ei copyrightul. Dar nimeni nu a încercat măcar să le impună copyrightul pentru că acesta era înțeles ca un regulament industrial.

Copyrightul în epoca tiparului era, de asemenea, ușor de impus deoarece trebuia impus numai acolo unde exista un editor, iar editorii, prin natura lor, se făceau cunoscuți. Dacă încerci să vinzi cărți, trebuie să le spui oamenilor unde să vină pentru a le cumpăra. Nu trebuie să intri în casa fiecăruia ca să impui copyrightul.

Și, în sfârșit, copyrightul poate să fi fost un sistem benefic în acel context. Copyrightul în SUA este considerat de către erudiții în drept un schimb, un troc între public și autori. Publicul renunță la o parte din dreptul său natural de a face cópii, iar în schimb obține ca beneficiu mai multe cărți scrise și publicate.

Este acesta un schimb avantajos? Ei bine, când publicul general nu poate face cópii pentru că ele pot fi făcute eficient doar la tipografii — și cei mai mulți oamenii nu posedă o tipografie — rezultatul este că publicul general renunță la o libertate pe care nu o poate exercita, o libertate fără valoare practică. Așadar, dacă ai ceva ce este un produs secundar al vieții tale și este inutil și dacă ai ocazia să îl schimbi pentru altceva de valoare, ieși în câștig. Și de aceea copyrightul poate a fost un târg avantajos pentru publicul acelei vremi.

Dar contextul este în schimbare și aceasta trebuie să schimbe evaluarea noastră etică a copyrightului. Acum, principiile etice de bază nu sunt schimbate de progresele tehnologice; ele sunt prea fundamentale pentru a fi afectate de astfel de eventualități. Dar decizia noastră față de orice întrebare ține de consecințele alternativelor disponibile, iar consecințele unei alegeri se pot schimba atunci când contextul se schimbă. Exact asta se întâmplă în domeniul legii copyrightului, pentru că era tiparului este pe sfârșite, făcând treptat loc erei rețelelor de calculatoare.

Rețelele de calculatoare și tehnologia informației digitale ne readuc într-o lume care seamănă mai mult cu lumea antică, în care oricine știe să citească și poate folosi informația o poate și copia și poate face cópii la fel de ușor ca oricine altcineva. Sunt copii perfecte și sunt la fel de bune ca orice copii pe care le poate face altcineva. Deci centralizarea și economia de scară introduse de tipar și de tehnologiile similare sunt în curs de dispariție.

Acest context schimbător schimbă și modul în care operează legea copyrightului. Vedeți, legea copyrightului nu mai servește ca un regulament industrial; acum, ea este o restricție draconică asupra publicului larg. Pe vremuri era o restricție asupra editorilor pentru binele autorilor. Acum, la modul practic, este o restricție asupra publicului pentru binele editorilor. Copyrightul era blând și necontroversat. El nu restricționa publicul general. Acum aceasta nu mai este adevărat. Dacă ai un calculator, editorii au drept prioritate maximă să te restricționeze. Copyrightul era ușor de impus pentru că era o restricție doar asupra editorilor, care erau ușor de găsit, iar ceea ce publicau ei era ușor de văzut. Acum, copyrightul este o restricție asupra fiecăruia dintre voi. Aplicarea lui necesită supraveghere — o intruziune — și pedepse aspre și vedem aceste lucruri ridicate la rang de lege în SUA și în alte țări.

Și, se putea argumenta, copyrightul era un schimb avantajos pentru public pentru că publicul renunța la niște libertăți pe care nu le putea exercita. Ei bine, acum el poate exercita aceste libertăți. Ce faci dacă ai un produs secundar care îți era inutil și pe care obișnuiai să-l vinzi, iar apoi, dintr-o dată, descoperi că îl poți folosi? Îl poți consuma, utiliza. Ce faci? Nu mai faci comerț cu el; îl păstrezi. Și asta ar dori publicul, în mod natural, să facă. Aceasta face publicul oricând i se dă șansa de a-și exprima preferința; păstrează o parte din această libertate și o exercită. Napster este un exemplu faimos de cum decide publicul să-și exercite libertatea de a copia în loc să renunțe le ea. Deci pentru a acomoda legea copyrightului la circumstanțele de astăzi, natural ar fi să reducem puterea pe care o primesc deținătorii de copyright, să reducem cantitatea de restricții pe care ei le impun publicului și să sporim libertatea pe care o păstrează publicul.

Dar nu asta vor să facă editorii. Ce vor ei este exact opusul. Ei vor să mărească puterile copyrightului până la punctul în care ei dețin controlul ferm al oricărei folosiri a informației. Aceasta a condus la legi care au generat o creștere nemaiîntâlnită a puterilor copyrightului. Libertăți pe care publicul le avea în epoca tiparului sunt acum revocate.

De exemplu, să ne uităm la e-cărți. Se face enorm de multă reclamă e-cărților; n-ai cum să o eviți. Am zburat cu avionul în Brazilia și în revista oferită era un articol care spunea că va dura poate 10 sau 20 de ani până când vom trece cu toții la e-cărți. Evident, acest tip de campanie vine de la cineva care o plătește. De ce fac ei asta? Cred că știu. Motivul este că e-cărțile sunt o ocazie de a răpi câteva din libertățile reziduale pe care cititorii de cărți tipărite le-au avut dintotdeauna și încă le mai au — libertatea, de pildă, de a-i împrumuta o carte prietenului tău sau de a o împrumuta de la bilioteca publică sau de a o vinde unui anticar sau de a cumpăra o carte în mod anonim, fără a lăsa o înregistrare în baza de date despre cine a cumpărat acea carte. Și poate chiar dreptul de a o citi a doua oară.

Acestea sunt libertăți pe care editorii ar vrea să le elimine, dar nu pot face asta cu cărțile tipărite, pentru că ar fi o arogare de putere prea evidentă și ar genera un protest public. Așa că au găsit o strategie indirectă: întâi, obțin legislația care să elimine aceste libertăți pentru e-cărți când nu există e-cărți; ca să nu fie controverse. Nu există utilizatori deja existenți de e-cărți care sunt obișnuiți cu libertățile lor și și le vor apăra. Aceasta au obținut cu Digital Millennium Copyright Act în 1998. Apoi, introduc e-cărțile și treptat îi fac pe toți să comute de la cărți tipărite la e-cărți și, în final, rezultatul este că cititorii și-au pierdut aceste libertăți fără să fi existat vreun moment când libertățile le erau luate și când ei ar fi putut să lupte ca să și le păstreze.

Vedem, în același timp, eforturi de a răpi libertatea oamenilor de a folosi alte tipuri de lucrări publicate. De exemplu, filmele care sunt pe DVD-uri sunt publicate într-un format cifrat care a fost secret — era conceput să fie secret — și singurul mod în care companiile de filme ți-ar fi spus formatul, ca să faci un DVD player, era dacă semnai un contract să incluzi anumite restricții în player, cu rezultatul că publicul ar fi fost oprit chiar și de la a-și exercita pe deplin drepturile lui legale. Apoi, câțiva programatori isteți din Europa au descoperit formatul DVD-urilor și au scris un pachet de software liber care să citească un DVD. Astfel a devenit posibil să folosiți software liber împreună cu sistemul de operare GNU+Linux ca să vă uitați la DVD-ul pe care l-ați cumpărat, care este o acțiune perfect legitimă. S-ar cuveni să puteți face asta cu software liber.

Dar companiile de filme au obiectat și au mers la tribunal. Vedeți, companiile de filme făceau pe vremuri o mulțime de filme cu un savant nebun căruia cineva îi spunea „dar, Doctore, există lucruri pe care Omul nu este menit să le cunoască”. Probabil s-au uitat prea mult la propriile lor filme, căci au ajuns să creadă că formatul DVD este ceva ce Omul nu este menit să cunoască. Și au obținut o decizie judecătorească pentru cenzura totală a software-ului de redat DVD-uri. A fost interzis chiar și să pui o legătură către un site unde această informație este disponibilă legal în afara SUA. S-a făcut un apel împotriva acestei decizii. Am semnat și eu o scurtă expunere ca prieten al tribunalului [n. trad. amicus curiae], mă mândresc să o spun, deși joc un rol mic în acea bătălie.

Guvernul SUA a intervenit direct pentru tabăra adversă. Aceasta nu este o surpriză dacă luăm în calcul de ce Digital Millennium Copyright Act a trecut în primul rând. Motivul este sistemul de finanțare a campaniilor pe care îl avem în SUA, care este, în esență, un sistem de mită legalizată în care candidații sunt cumpărați de companii înainte ca măcar să fie aleși. Și, desigur, ei știu cine le este stăpân — știu pentru cine lucrează — și trec legi care să le dea companiilor puteri mai mari.

Ce se va întâmpla cu această bătălie, nu știm. Dar între timp Australia a trecut o lege asemănătoare și Europa aproape a terminat de adoptat una; deci planul este să nu lase nici un loc pe pământ unde această informație să poată fi pusă la dispoziția oamenilor. Dar SUA rămâne liderul mondial în încercarea de a opri publicul să distribuie informații care au fost publicate.

SUA nu este totuși prima țară care a făcut din asta o prioritate. Uniunea Sovietică îi dădea o mare importanță. Acolo, această copiere și redistribuire neautorizată se numea Samizdat și, pentru a o stârpi, au dezvoltat o serie de metode: întâi, gărzi care să păzească fiecare echipament de copiat ca să vadă ce copiază lumea și să prevină copierea clandestină. A doua, pedepse aspre pentru cine era prins făcând copii ilegale. Puteai fi trimis în Siberia. A treia, racolarea informatorilor, cerința ca toată lumea să-și toarne vecinul și colegii la serviciul de informații. A patra, răspunderea colectivă — Tu! Tu ai să păzești acel grup! Dacă îl prind pe vreunul din ei copiind, tu intri la pușcărie. Așa că păzește-i intens. Și a cincea, propaganda, începând din copilărie să-i convingă pe toți că numai un oribil dușman al poporului ar face vreodată copii ilegale.

SUA folosește aceste metode acum. Întâi, gărzi care să păzească echipamentele de copiere. Ei bine, în magazinele de copiat, au gărzi umane care verifică ce copiezi. Dar gărzile umane care să supravegheze ce copiezi pe calculatorul tău ar fi prea scumpe; manopera este prea scumpă. De aceea au gărzi robotice. Acesta este scopul Digital Millennium Copyright Act. Acest software stă pe calculatorul tău; este singurul mod în care poți accesa anumite date și el te împiedică să le copiezi.

Există un plan de a introduce acest software pe fiecare disc dur, astfel încât s-ar putea afla pe discul vostru fișiere pe care nici nu le puteți accesa decât dacă obțineți de la un server de rețea permisiunea să accesați acel fișier. Și să ocoliți acest software sau chiar și să le spuneți altora cum să-l ocolească este un delict.

A doua, pedepse aspre. Acum câțiva ani, dacă făceai cópii după ceva și le dădeai prietenilor tăi ca să-i ajuți, nu era un delict. Nu a fost niciodată un delict în SUA. Apoi au făcut din aceasta un delict de gravitate maximă, astel că puteți intra la închisoare ani de zile dacă împărțiți ceva cu vecinul vostru.

A treia, informatorii. Poate ați observat reclamele de la televizor, reclamele din metrourile din Boston rugându-i pe oameni să-și pârască colegii la serviciul de informații, care oficial se numește Asociația Dezvoltatorilor de Software.

Și a patra, răspunderea colectivă. În SUA, aceasta s-a făcut prin recrutarea furnizorilor de servicii Internet, făcându-i răspunzători legal pentru tot ce oferă spre descărcare clienții lor. Singurul mod în care pot evita să fie găsiți răspunzători este dacă au o procedură invariabilă de a deconecta sau șterge informația în termen de două săptămâni după o plângere. Acum numai câteva zile am auzit că un site inteligent de protest care critica Citibank pentru niște reguli murdare ale lor a fost deconectat în acest fel. În zilele noastre, nici măcar nu ai dreptul la un proces; pur și simplu ți se deconectează site-ul.

Și, în cele din urmă, propaganda, începând din copilărie. De aceea se folosește cuvântul „pirat”. Dacă vă amintiți acum câțiva ani, termenul „pirat” li se aplica editorilor care nu-l plăteau pe autor. Dar acum el a fost întors complet pe dos. Li se aplică membrilor publicului care scapă de sub controlul editorului. El este folosit pentru a-i convinge pe oameni că numai un urât dușman al poporului ar face vreodată copii interzise. Spune că „a împărți cu vecinul tău este echivalent moral cu a ataca o navă”. Sper că nu sunteți de acord cu asta și, dacă nu sunteți, sper că veți refuza să folosiți cuvântul astfel.

Așadar, editorii cumpără legi pentru a-și da lor înșiși mai multă putere. În plus, extind și durata în timp a copyrightului. Constituția SUA spune că copyrightul trebuie să dureze un timp limitat, dar editorii vor ca el să dureze veșnic. Totuși, să schimbi constituția ar fi cam dificil, așa că au găsit o cale mai ușoară care obține același rezultat. La fiecare 20 de ani, ei extind retroactiv copyright-ul cu 20 de ani. Deci rezultatul este că, la orice moment, copyright-ul durează, nominal, o anumită perioadă și orice copyright dat va expira nominal într-o zi. Dar nu se ajunge niciodată la acea expirare pentru că fiecare copyright este extins cu 20 de ani la fiecare 20 de ani; astfel, nicio operă nu va mai intra în domeniul public. Acesta a fost numit „copyright perpetuu în rate”.

Legea din 1998 care a extins copyrightul cu 20 de ani este cunoscută ca „Actul Mickey Mouse pentru Extinderea Copyrightului” deoarece unul dintre sponsorii acestei legi a fost Disney. Disney și-a dat seama că copyrightul pe Mickey Mouse avea să expire, iar ei nu vor ca aceasta să se întâmple vreodată, fiindcă fac mulți bani de pe urma acelui copyright.

Acum, titlul original al acestei expuneri trebuia să fie „Copyrightul și globalizarea”. Dacă priviți globalizarea, vedeți că ea este efectuată printr-un număr de prevederi create în numele eficienței economice sau prin așa numite tratate de comerț liber, care sunt concepute să le dea companiilor putere deasupra legilor și a prevederilor. Ele nu se referă cu adevărat la comerțul liber. Ele se referă la un transfer al puterii: să îndepărteze puterea de a decide legile de la cetățenii oricărei țări care s-ar putea gândi la propriile interese și să dea acea putere companiilor care nu se gândesc la interesele acelor cetățeni.

Democrația este problema în viziunea lor, iar aceste tratate sunt gândite să pună capăt problemei. De exemplu, NAFTA chiar conține dispoziții, cred, permițând companiilor să dea în judecată alt guvern pentru a se descotorosi de o lege care consideră ei că interferează cu profiturile lor în respectiva țară. Așadar, companiile străine au mai multă putere decât cetățenii țării.

Acestea sunt încercări care se fac de a extinde acest sistem dincolo de NAFTA. De exemplu, acesta este unul din scopurile așa-numitei zonei de comerț liber a Americilor, să extindă acest principiu la toate țările din America de Sud și din Caraibe, iar acordul multilateral despre investiții era conceput să-l împrăștie în toată lumea.

Un lucru pe care l-am văzut în anii '90 este că aceste tratate încep să impună copyrightul prin toată lumea, în feluri mai puternice și mai restrictive. Aceste tratate nu sunt tratate de comerț liber. Ele sunt tratate de comerț controlate de corporații, folosite pentru a le da corporațiilor controlul asupra comerțului mondial, cu intenția de a elimina comerțul liber.

Când SUA era o țară în curs de dezvoltare în secolul al XIX-lea, SUA nu a recunoscut copyrighturile străine. Aceasta a fost o decizie luată cu grijă și a fost o decizie inteligentă. S-a admis că ar fi dezavantajos ca SUA să recunoască copyrighturile străine, că ar suge capital și nu ar face prea mult bine.

Aceeași logică s-ar aplica astăzi țărilor în curs de dezvoltare, dar SUA are suficientă putere ca să le forțeze să treacă peste propriile interese. De fapt, este o greșeală să vorbim despre interesele țărilor în acest context. De fapt, cred că majoritatea ați auzit despre absurditatea de a încerca să judeci interesul public însumând averea tuturor. Dacă americanii din pătura de mijloc are pierde un miliard de dolari, iar Bill Gates ar câștiga două miliarde, ar ieși americanii în general în câștig? Ar fi asta bine pentru America? Dacă te uiți numai la total, parcă ar fi bine. Totuși, acest exemplu arată că totalul este un mod greșit de a judeca pentru că Bill Gates nu are neapărat nevoie de două miliarde de dolari, pe când o pierdere de un miliard pentru alți oameni care nu au avut mult nici la început poate fi dureroasă. Ei bine, într-o discuție despre aceste tratate comerciale, când auziți oamenii vorbind despre interesele cutărei sau cutărei țări, ceea ce fac pentru fiecare țară este să adune venitul tuturor. Bogații și săracii sunt însumați. Și asta este de fapt o scuză ca să aplice aceeași absurditate ca să vă determine să ignorați efectul asupra distribuției bogăției în țară, să ignorați dacă tratatul va face distribuția și mai inegală, așa cum a făcut în SUA.

Deci nu interesul SUA este servit când copyrightul este impus în toată lumea. Sunt interesele unor proprietari de companii, dintre care mulți sunt în SUA, iar unii în alte țări. În nici un caz nu servește interesul public.

Dar ce ar fi rezonabil de făcut? Dacă credem în scopul copyrightului enunțat, de pildă, în Constituția SUA, scopul promovării progresului, ce tactici inteligente am putea folosi în era rețelelor de calculatoare? Desigur, în loc să creștem puterea copyrightului, trebuie să o reducem pentru a da publicului larg o zonă de libertate în care să poată folosi beneficiile tehnologiei digitale, să poată folosi rețelele de calculatoare. Dar cât de departe trebuie să împingem aceasta? Este o întrebare interesantă, pentru că nu cred că ar trebui neapărat să eliminăm total copyrightul. Ideea de a da la schimb niște libertăți pentru mai mult progres ar putea încă fi un târg avantajos la un anumit nivel, chiar dacă copyrightul tradițional renunță la prea multă libertate. Dar ca să ne gândim la aceasta în mod inteligent, primul lucru pe care trebuie să-l recunoaștem este că nu există niciun motiv să uniformizăm totul. Nu există niciun motiv să insistăm să facem același troc pentru toate tipurile de opere.

De fapt, deja nu se mai întâmplă aceasta, pentru că există multe excepții pentru muzică. Muzica este tratată foarte diferit sub legea copyrightului. Dar insistența arbitrară asupra uniformității este folosită de editori într-un mod deștept. Ei aleg un caz special aparte și construiesc un argument că, în acel caz special, ar fi avantajos să avem atât copyright. Apoi spun că, de dragul uniformității, trebuie să fie atât copyright pentru toate. Deci, desigur, ei aleg cazul special unde pot construi cel mai solid argument, chiar dacă este un caz special rar și nu foarte important în ansamblu.

Dar poate ar trebui să avem atât copyright pentru acel caz special în particular. Nu trebuie să plătim același preț pentru tot ce cumpărăm. O mie de dolari pentru o mașină nouă poate fi un chilipir. O mie de dolari pentru o cutie de lapte este o afacere groaznică. Nu ați plăti un preț special pentru tot ce cumpărați în alte domenii ale vieții. De ce ați face-o aici?

Trebuie deci să examinăm diversele tipuri de lucrări, și aș vrea să vă propun o cale de a face aceasta.

Aceasta include rețete, programe pe calculator, manuale și culegeri, lucrări de referință ca dicționarele și enciclopediile. Pentru toate aceste opere funcționale, cred că problemele sunt la fel ca pentru software și aceleași concluzii li se aplică. Oamenii ar trebui să aibă libertatea chiar și să publice o versiune modificată, pentru că este foarte util să modifici lucrări funcționale. Nevoile tuturor oamenilor nu sunt identice. Dacă eu am scris lucrarea aceasta ca să facă treaba care consider că trebuie făcută, ideea voastră despre treaba pe care vreți să o faceți poate fi diferită. Așadar doriți să modificați această lucrare să facă ce este bine pentru voi. În acel moment, pot exista alți oameni cu nevoi similare cu ale voastre, iar versiunea voastră modificată poate fi bună pentru ei. Oricine gătește știe aceasta și s-a știut asta de sute de ani. Este normal să faci cópii după rețete și să le dai altor oameni, și este normal și să schimbi o rețetă. Dacă schimbați o rețetă și gătiți după ea pentru prietenii voștri și ei o mănâncă cu plăcere, s-ar putea să vă întrebe „Îmi dai și mie rețeta?” Atunci poate o veți scrie versiunea voastră și le veți da cópii. Este exact același lucru pe care mult mai târziu am început să-l facem în comunitatea de software liber.

Aceasta este o clasă de lucrări. A doua clasă de lucrări constă din lucrări al căror scop este să spună ce cred anumiți oameni. Este scopul lor să vorbească despre acei oameni. Aceasta include, să zicem, memorii, eseuri de opinie, articole știintifice, anunțuri de vânzare și cumpărare, cataloage de bunuri de vânzare. Întregul rost al acelor lucrări este că vă spun ce gândește cineva sau ce crede cineva. Să le modifici înseamnă să-i prezinți într-o lumină falsă pe autori; așa că modificarea acestor lucrări nu este o activitate utilă din punct de vedere social. Și deci copierea textuală este singurul lucru care trebuie să le fie permis oamenilor.

Următoarea întrebare este: trebuie ca oamenii să aibă dreptul copierii textuale comerciale? Sau doar necomerciale? Vedeți, acestea sunt două activități diferite pe care le putem distinge; de aceea, putem trata întrebările separat — dreptul de a face copii textuale necomerciale și dreptul de a face copii textuale comerciale. Păi, ar putea fi o bună tactică de compromis să faci copyrightul să acopere copierea textuală comercială, dar să le dai tuturor dreptul copierii textuale necomerciale. Astfel, copyrightul pe copierea textuală comercială, ca și pe toate versiunile modificate — numai autorul poate să aprobe o versiune modificată — ar asigura în continuare aceeași sursă de venit pe care o furnizează acum ca să finanțeze scrierea acestor opere, până la o limită oarecare.

Dacă permitem copierea textuală necomercială, atunci copyrightul nu mai trebuie să intre nepoftit în casa fiecăruia. Devine din nou un regulament industrial, ușor de impus și nedureros, care nu mai cere pedepse draconice și informatori pentru a-l impune. Deci obținem aproape toate beneficiile — și scăpăm de aproape toate ororile — sistemului curent.

A treia categorie este cea a operelor estetice sau de divertisment, unde cel mai important lucru este numai senzația de a privi opera. Acum pentru aceste opere, problema modificării este foarte dificilă pentru că, pe de o parte, există ideea că aceste lucrări reflectă viziunea unui artist și a le schimba înseamnă a te atinge de acea viziune. Pe de altă parte, avem faptul că există un proces al artei populare, prin care o succesiune de oameni care modifică o operă pot uneori să producă un rezultat extrem de bogat. Chiar și când artiștii produc operele, împrumuturile din opere anterioare sunt adesea benefice. Unele dintre piesele lui Shakespeare folosesc o narațiune care a fost împrumutată dintr-o altă piesă. Dacă legile copyrightului de astăzi ar fi fost în vigoare atunci, acele piese ar fi fost ilegale. Deci este o întrebare grea ce să facem în legătură cu publicarea versiunilor modificate ale unei opere estetice sau artistice, și ar putea trebui să căutăm subdiviziuni mai fine ale categoriei ca să rezolvăm această problemă. De exemplu, poate scenariile pentru jocuri pe calculator ar trebui tratate într-un fel; poate toată lumea trebuie să fie liberă să publice versiuni modificate ale acestora. Dar poate un roman trebuie tratat diferit; poate, pentru acela, publicarea comercială ar necesita o înțelegere cu autorul original.

Acum, dacă publicarea comercială a operelor estetice va fi acoperită de copyright, aceasta va trimite aproape toată sursa de venituri care există astăzi către susținerea autorilor și a muzicienilor, până la limita la care și sistemul prezent îi susține, pentru că el face o treabă foarte proastă. Așadar, acesta ar fi un compromis rezonabil, ca și în cazul operelor care îi reprezintă pe anumiți oameni.

Dacă privim în viitor la momentul când era rețelelor de calculatoare va fi început pe deplin, când vom fi trecut peste acest stadiu de tranziție, ne putem imagina o altă modalitate pentru ca autorii să primească bani pentru munca lor. Imaginați-vă că avem un sistem monetar digital care îți permite să-i trimiți altcuiva bani prin Internet; aceasta se poate face în diverse moduri folosind cifrarea, de exemplu. Și imaginați-vă că ar fi permisă copierea textuală a tuturor acestor opere estetice. Dar ele sunt scrise astfel încât, când asculți sau citești sau privești una, la marginea ecranului tău apare o casetă care spune „dați clic aici pentru a-i trimite autorului un dolar”, sau muzicianului sau ce-o fi. Și ea doar stă acolo; nu te incomodează; este la margine. Nu interferează cu ce faci, dar stă acolo, amintindu-ți că este bine să-i susții pe scriitori și pe muzicieni.

Astfel, dacă vă place opera pe care o citiți sau o ascultați, în final veți zice „de ce să nu le dau acestor oameni un dolar? Este doar un dolar? Ce-i asta? Nici n-am să-i simt lipsa”. Și oamenii vor începe să trimită câte un dolar. Aspectul bun aici este că face copierea un aliat al autorilor și al muzicienilor. Când cineva îi trimite o copie prin e-mail unui prieten, acel prieten ar putea trimite de asemenea un dolar. Dacă chiar vă place, puteți trimite câte un dolar de mai multe ori și acel dolar este mai mult decât vor primi astăzi dacă cumpărați cartea sau CD-ul, căci ei primesc o fracțiune minusculă din vânzare. Aceeași editori care cer puterea totală asupra publicului în numele autorilor și al muzicienilor le trag clapa tot timpul acestor autori și muzicieni.

Vă recomand să citiți articolul lui Courtney Love în revista „Salon”, un articol despre pirații care vor să folosească lucrările muzicienilor fără să-i plătească. Acești pirați sunt casele de discuri care le plătesc muzicienilor 4% din cifra de vânzare, în medie. Sigur, muzicienii cei mai faimoși au mai multă influență. Ei primesc peste 4% din cifra lor mare de vânzare, ceea ce înseamnă că o mulțime de muzicieni mijlocii care au un contract de înregistrare primesc mai puțin de 4% din cifra lor mică de vânzare.

Iată cum merge: casa de discuri cheltuie bani pe publicitate și ei consideră această cheltuială ca pe un avans dat muzicienilor, deși muzicienii nu-l văd niciodată. Deci în teorie, când cumperi un CD, o frântură din acei bani merge către muzicieni, dar nu și în realitate. În realitate, banii vor răscumpăra cheltuielile de publicitate și numai dacă muzicienii au un succes foarte mare vor mai vedea vreo fărâmă din banii aceia.

Muzicienii, desigur, semnează contractele de înregistrare pentru că ei speră să fie printre puținii care se îmbogățesc. Așadar, în esență, muzicienilor li se oferă o loterie pentru a-i ispiti. Deși sunt buni la muzică, poate nu sunt buni la raționamente logice și prudente ca să perceapă această capcană. Așa că semnează și probabil nu se aleg decât cu publicitatea. Ei bine, de ce să nu le oferim publicitatea într-un mod diferit, nu printr-un sistem care se bazează pe restricționarea publicului și printr-un sistem al complexului industrial care ne împovărează cu muzică proastă care se vinde ușor. Decât așa, de ce să nu facem din impulsul natural al ascultătorului, de a da mai departe muzica pe care o iubește, un aliat al muzicienilor? Dacă am avea această casetă care să apară în software-ul de redare ca o cale de a le trimite un dolar muzicienilor, atunci rețelele de calculatoare ar putea fi mecanismul pentru a le face muzicienilor această publicitate, aceeași care acum este singurul lucru pe care îl primesc din contractele de înregistrare.

Trebuie să vedem că sistemul de copyright existent se descurcă jalnic cu susținerea muzicienilor, la fel de jalnic ca și comerțul mondial care încearcă să ridice standardele de viață în Filipine și în China. Există aceste zone de afaceri în care toată lumea muncește într-un sweatshop [n. trad. atelier sau fabrică în care angajații muncesc prea multe ore cu salarii mici și în condiții neigienice] și toate produsele sunt fabricate în sweatshopuri. Știam că globalizarea este o cale foarte ineficientă de a ridica standardele de viață în alte țări. Dacă un american este plătit cu $20 pe orâ ca să facă ceva și tu îi dai acel post unui mexican care este plătit poate cu șase dolari pe zi, ce s-a întâmplat este că i-ai luat mulți bani unui lucrător american, i-ai dat o fracțiune minusculă, câteva procente, unui lucrător mexican și ai înapoiat restul companiei. Dacă scopul tău este să ridici standardele de viață ale lucrătorilor mexicani, acesta este un mod groaznic de a o face.

Este interesant de văzut cum același fenomen se petrece în industria copyright-ului, aceeași idee generală. În numele acestor muncitori care clar merită ceva, propui măsuri care le dau o fărâmă și de fapt mai mult consolidează puterea corporațiilor de a ne controla viețile.

Dacă încerci să înlocuiești un sistem foarte bun, trebuie să muncești din greu ca să găsești o alternativă mai bună. Dacă știi că sistemul prezent este prost, nu este așa greu să găsești o alternativă mai bună; standardul pentru comparație este foarte jos. Trebuie întotdeauna să ne amintim aceasta când analizăm chestiuni de politica copyrightului.

Așadar, cred că am spus cam tot ce voiam să spun. Aș vrea să menționez că mâine în Canada este Ziua de Concediu Medical [n. trad. o sărbătoare fictivă inventată ca un protest la adresa capitalismului global, în care lumea este încurajată să se prefacă bolnavă și să nu meargă la serviciu]. Mâine este începutul unei conferințe pentru a încheia negocierea unei zone de comerț liber a Americilor, pentru a se încerca extinderea puterii corporatiste în noi țări, și se plănuiește un protest amplu în Quebec. Am văzut metode extreme folosite pentru a strivi acest protest. Multor americani li se blochează intrarea în Canada la o graniță pe care se presupune că o pot trece oricând. Folosind cele mai șubrede pretexte, s-a ridicat un zid în jurul centrului Quebecului pentru a fi folosit ca o fortăreață și a-i ține pe protestatari afară. Am văzut multe stratageme murdare folosite împotriva protestului public la adresa acestor tratate. Și deci puținul de democrație care mai rămâne după ce puterile guvernamentale le-au fost luate guvernatorilor aleși democratic și date companiilor și organelor internaționale neabilitate, puținul rămas va pieri în urma suprimării protestelor publice împotriva abuzului.

Mi-am dedicat 17 ani din viață pentru munca la software liber și la chestiuni conexe. Nu am făcut asta pentru că o consider cea mai importantă chestiune politică de pe lume. Am făcut-o pentru că este domeniul în care am știut că trebuie să-mi folosesc aptitudinile ca să fac mult bine. Dar ce s-a întâmplat este că problemele generale de politică au evoluat, iar în lumea de astăzi cea mai mare problemă politică este să rezistăm tendinței de a da trusturilor putere asupra publicului și a guvernelor. Văd software-ul liber și chestiunile conexe pe care le-am discutat astăzi ca pe o parte din această problemă majoră. Astfel că m-am văzut lucrând indirect la acea problemă. Sper să contribui cu ceva la acest efort.

RĂSPUNS:

THORBURN: Ne vom întoarce către audiență pentru întrebări și comentarii într-un moment. Dar permiteți-mi să ofer un scurt răspuns general. Mi se pare că cele mai puternice și mai importante îndrumări practice pe care ni le oferă Stallman au două elemente-cheie. Unul este înțelegerea că vechile prezumții despre copyright, vechile folosiri ale copyrightului sunt nepotrivite; ele sunt contestate sau subminate de sosirea calculatoarelor și a rețelelor de calculatoare. Aceasta poate fi evident, dar este esențial.

Al doilea este înțelegerea că era digitală ne cere să reconsiderăm cum distingem și cântărim tipurile de muncă intelectuală și de creație. Stallman are cu siguranță dreptate că anumite forme de strădanii intelectuale justifică mai multă protecție prin copyright decât altele. Să încercăm să identificăm sistematic aceste tipuri sau niveluri diferite de protecție prin copyright mi se pare o cale prețioasă de a aborda problemele muncii intelectuale ridicate de sosirea calculatorului.

Dar cred că detectez și o altă temă care se ascunde sub ceea ce a spus Stallman și care nu se referă deloc direct la calculatoare, ci mai general la întrebări despre autoritatea democratică și despre puterea pe care guvernele și corporațiile o exercită tot mai mult asupra vieților noastre. Această fațetă populistă și anti-corporativă a discursului lui Stallman este hrănitoare, dar și reducționistă, potențial simplistă. Și este poate și prea idealistă. De exemplu, cum ar putea un poet sau compozitor sau muzician autorul unui manual academic să supraviețuiască în această lume nouă și curajoasă în care oamenii sunt încurajați, dar nu obligați, să-i plătească pe autori? Cu alte cuvinte, mi se pare că discrepanța între practica existentă și posibilitățile vizionare despre care speculează Stallman este imensă.

Așadar, voi încheia prin a-l ruga pe Stallman să elaboreze puțin anumite aspecte ale expunerii sale și, în special, dacă dorește să detalieze modul în care așa-numiții „creatori tradiționali” ar fi protejați în noul său sistem de copyright.

STALLMAN: Înainte de toate, trebuie să subliniez că nu ar trebui să folosim termenul „protecție” pentru a descrie ce face copyrightul. Copyrightul îngrădește oamenii. Termenul „protecție” este un termen de propagandă al companiilor care dețin copyrighturi. Termenul „protecție” înseamnă că oprește ceva de la a fi cumva distrus. Ei bine, eu nu cred că un cântec este distrus dacă există mai multe copii ale sale redate mai mult. Nu cred nici că un roman este distrus dacă mai mulți oameni citesc copii ale lui. Așa că nu voi folosi acel cuvânt. Consider că el îndeamnă oamenii să se identifice cu grupul greșit.

De asemenea, este o idee foarte proastă să vorbim despre proprietate intelectuală din două motive. În primul rând, judecă preconceput cea mai fundamentală întrebare din domeniu, care este: cum trebuie să tratăm aceste lucruri și trebuie să le tratăm ca pe un fel de proprietate? A folosi termenul „proprietate intelectuală” pentru a descrie acest domeniu înseamnă a presupune că răspunsul este „da”, că așa trebuie tratate lucrurile și nu altfel.

În al doilea rând, încurajează supra-generalizarea. Proprietatea intelectuală este un termen atotcuprinzător pentru diverse sisteme legale cu origini independente, cum ar fi copyrightul, patentele, mărcile înregistrate, secretele comerciale și alte câteva lucruri. Ele sunt aproape complet diferite; nu au nimic în comun. Dar oamenii care aud termenul „proprietate intelectuală” sunt dirijați spre o imagine falsă din care își imaginează că există un principiu general al proprietății intelectuale care a fost aplicat unor domenii specifice, și astfel ei presupun că aceste diverse domenii ale legii sunt similare. Aceasta conduce nu numai la o gândire neclară despre ce este bine să facem, ci face oamenii să nu priceapă ce spune legea în fapt pentru că ei presupun că legea copyrightului, a patentelor și a mărcilor înregistrate sunt similare, când, de fapt, ele sunt total diferite.

Deci dacă doriți să încurajați o gândire atentă și o înțelegere clară a ce spune legea, evitați termenul „proprietate intelectuală”. Vorbiți despre copyright. Sau despre patente. Sau despre mărci înregistrate sau despre orice subiect doriți. Dar nu vorbiți despre proprietate intelectuală. Opiniile despre proprietate intelectuală sunt aproape obligatoriu prostești. Nu am o opinie despre proprietatea intelectuală. Am opinii despre copyrighturi și patente și mărci înregistrate, și sunt diferite. Am ajuns la ele prin procese de gândire diferite pentru că acele sisteme legale sunt total diferite.

Mă rog, am făcut o divagație, dar este extrem de important.

Și acum să trec la subiect. Desigur, nu știm cât de bine ar funcționa, dacă ar merge să le ceri oamenilor să-i plătească voluntar pe autorii și muzicienii care le plac. Un lucru evident este: cât de bine ar merge un astfel de sistem este proporțional cu numărul de oameni care participă în rețea, iar acel număr, știm, va crește cu un ordin de mărime în decursul câtorva ani. Dacă l-am încerca astăzi, ar putea eșua și asta nu ar dovedi nimic pentru că, dacă ar participa de zece ori pe atâția oameni, ar putea funcționa.

Celălalt aspect este, noi nu avem acest sistem monetar digital; deci chiar nu îl putem încerca astăzi. Am putea încerca să facem ceva asemănător. Există servicii unde vă puteți înregistra ca să plătiți bani cuiva — cam ca PayPal. Dar înainte să-i puteți plăti oricui prin PayPal, trebuie să treceți prin multă hârțogărie și să le dați informații personale, iar ei colectează date despre cui îi plătiți. Puteți avea încredere să nu abuzeze de aceasta?

Așadar dolarul poate nu vă descurajează, dar deranjul necesar pentru a plăti vă poate descuraja. Ideea sistemului este că trebuie să fie simplu ca bună ziua să plătești când ai chef, astfel încât să nu fie nimic care să vă descurajeze decât suma propriu-zisă de bani. Iar dacă aceasta este suficient de mică, de ce v-ar descuraja? Știm, totuși, că fanii chiar îi iubesc pe muzicieni și știm că au existat trupe care i-au încurajat pe fani să copieze și să redistribuie muzica și care au avut, și mai au, success, de exemplu „Grateful Dead”. Ei își câștigă ușor existența cu muzica pentru că i-au încurajat pe fani să o înregistreze și să copieze casetele. Nici nu și-au pierdut vânzările de înregistrări.

Migrăm ușor de la era tiparului la era rețelelor de calculatoare, dar asta nu se întâmplă într-o zi. Oamenii încă cumpără o mulțime de discuri și aceasta va continua probabil mulți ani — poate la infinit. Câtă vreme această tendință continuă, simpla existență a copyrightului aplicat încă vânzărilor comerciale ale înregistrărilor ar trebui să facă o treabă la fel de bună ca și astăzi la a-i sprijini pe muzicieni. Desigur, aceasta nu este prea bine, dar cel puțin nu va fi mai rău.

DISCUȚIE:

ÎNTREBARE: [Un comentariu și o întrebare despre descărcarea liberă și despre încercarea lui Stephen King de a-și vinde unul din romane în serie, prin Internet]

STALLMAN: Da, este interesant de știut ce a făcut și ce s-a întâmplat. Când am auzit prima oară despre aceasta, am fost euforic. M-am gândit că poate face un pas înspre o lume care nu este bazată pe încercarea de a ține publicul într-o strânsoare de fier. După aceea am văzut că chiar a scris ca să le ceară oamenilor să-l plătească. Ca să vă explic ce a făcut, el publica romanul în serie, în tranșe, și a spus: „dacă primesc destui bani, voi publica mai mult”. Dar cererea pe care a făcut-o cu greu se putea numi cerere. Îi intimida pe cititori. Spunea: „dacă nu plătiți, sunteți răi. Iar dacă sunt prea mulți răi printre voi, am să mă opresc din scris”.

Ei bine, în mod clar nu așa faci publicul să vrea să-ți trimită bani. Trebuie să-i faci să te iubească, nu să se teamă de tine.

VORBITOR: Detaliile erau că el cerea ca un anumit procentaj — nu știu procentajul exact, pe la 90% cred — din oameni să trimită o anumită sumă de bani, care, cred, era un dolar sau doi dolari sau undeva în acel ordin de mărime. Trebuia să-ți tastezi numele și adresa de email și alte informații ca să ajungi să o descarci, iar dacă nu se ajungea la acel procentaj de oameni după primul capitol, el a spus că nu va mai lansa alt capitol. Era foarte potrivnic publicului care descărca volumul.

ÎNTREBARE: Schema în care nu există copyright, dar oamenii sunt rugați să facă donații voluntare, nu este susceptibilă de abuz din cauză că oamenii vor plagia?

STALLMAN: Nu. Nu aceasta am propus. Țineți minte, eu propun să existe copyright care să acopere distribuirea comercială și să se permită numai redistribuirea textuală necomercială. Deci oricine ar modifica documentul ca să pună o legătură către propriul website, în loc de o legătură către website-ul autorului, ar încălca în continuare copyrightul și ar putea fi acționați în judecată exact ca și astăzi.

ÎNTREBARE: Înțeleg. Deci vă imaginați o lume în care încă există copyright?

STALLMAN: Da. Cum am spus, pentru acele tipuri de opere. Nu spun că totul trebuie să fie permis. Propun să reducem puterile copyrightului, nu să le abolim.

THORBURN: Cred că o întrebare la care m-am gândit în tip ce vorbeai, Richard, și din nou în timp ce răspundeai la această întrebare, este de ce nu analizezi modurile în care calculatorul însuși elimină complet intermediarul — așa cum Stephen King a refuzat să facă — și poate stabili o relație personală.

STALLMAN: Da, se poate, și de fapt această donație voluntară este una dintre căi.

THORBURN: Te gândești la un sistem care nu implică deloc un editor?

STALLMAN: Bineînțeles. Sper să nu-l implice, vedeți, pentru că editorii îi exploatează teribil pe autori. Când îi întrebi despre aceasta pe reprezentanții editurilor, ei răspund „păi, da, dacă un autor sau o trupă nu vrea să ne folosească, nu trebuie obligați legal să o facă”. Dar, de fapt, ei fac tot posibilul să creeze sistemul astfel încât aceasta să nu fie fezabil. De exemplu, propun formate multimedia pentru copiere restricționată și, ca să publici în aceste formate, trebuie să treci prin marile edituri pentru că ei nu spun nimănui cum să publici astfel. Ei speră deci într-o lume unde sistemele de redare vor reda aceste formate și, ca să obții ceva ce poți reda pe acele sisteme, trebuie să vină prin edituri. Deci, în practică, cu toate că nu există o lege interzicând unui autor sau unui muzician să publice direct, nu va fi fezabil. Mai este și momeala de a te îmbogăți, poate. Ei zic „te publicăm noi și poate o să ajungi bogat ca Beatles-ii”. Alegeți-vă un grup foarte puternic și, desigur, doar o mică parte din muzicieni vor fi ca ei. Dar această perspectivă îi va atrage să semneze contracte care îi vor înlănțui pentru totdeauna.

Editorii tind să nu respecte contractele cu autorii. De exemplu, contractele de cărți prevăd de obicei ca dacă o carte se epuizează, drepturile să revină la autor, iar în general editorii nu prea onorează acea clauză. Adesea trebuie forțați. Ei bine, ce încep să facă în zilele noastre este să folosească publicarea electronică drept scuză ca să spună că nu se va epuiza niciodată; și niciodată nu trebuie să restituie drepturile. Ideea lor este, când autorul nu are influență, convinge-l să semneze și, de atunci înainte, nu va mai avea putere; numai editorul va avea puterea.

ÎNTREBARE: Ar fi bine să avem licențe libere pentru diverse feluri de opere care să protejeze, pentru fiecare utilizator, libertatea de a le copia în modul potrivit pentru acel fel de operă?

STALLMAN: Da, oamenii lucrează la aceata. Dar pentru opere nefuncționale, lucrurile nu se pot substitui între ele. Să examinăm o lucrare funcțională, să zicem un procesor de texte. Păi, dacă cineva face un procesor de texte liber, îl poți folosi pe acela. Nu ai nevoie de procesoarele de texte nelibere. Dar nu aș spune că un cântec liber este un surogat pentru toate cântecele nelibere sau că un roman liber este un surogat pentru toate romanele nelibere. Pentru aceste tipuri de opere, situația este diferită. Eu cred că trebuie pur și simplu să înțelegem că aceste legi nu merită să fie respectate. Nu este greșit să împarți cu vecinul tău și, dacă cineva vă spune că nu puteți împărți cu vecinul vostru, nu ar trebui să-l ascultați.

ÎNTREBARE: Cu privire la lucrările funcționale, cum concepeți echilibrul între nevoia de a aboli copyrightul și nevoia unor stimulente economice pentru ca aceste lucrări funcționale să fie dezvoltate?

STALLMAN: Ei bine, ce vedem este, întâi de toate, că acest stimulent economic este mai puțin necesar decât a presupus lumea. Uitați-vă la mișcarea pentru software liber unde avem peste 100.000 voluntari cu norme parțiale care dezvoltă software liber. Vedem și că sunt alte căi de a strânge bani pentru aceasta care nu se bazează pe a opri publicul să copieze și să modifice aceste opere. Aceasta este povața interesantă a mișcării pentru software liber. În afară de faptul că vă oferă o cale de a folosi un calculator păstrându-vă libertatea de a împărți și coopera cu alții, ne mai arată și că această supoziție negativă, că oamenii nu ar face niciodată aceste lucruri decât dacă li se acordă prerogative speciale de a forța lumea să-i plătească, este pur și simplu greșită. Multă lume va face aceste lucruri. Apoi, dacă ne uităm, să zicem, la scrierea de monografii care servesc de manuale în multe arii științifice în afara celor mai de bază, autorii nu fac bani din aceasta. Avem acum și un proiect de enciclopedie liberă care este, de fapt, un proiect de enciclopedie fără reclame și care face progrese. Aveam un proiect pentru o enciclopedie GNU, dar l-am comasat cu proiectul comercial când au adoptat licența noastră. În ianuarie, au comutat la Licența GNU pentru Documentație Liberă pentru toate articolele din enciclopedia lor. Așa că am spus, „să ne unim forțele cu ei și să îndemnnăm lumea să le aducă contribuții”. Se numește „NUPEDIA” și veți găsi o legătură către ea dacă vizitați http://www.gnu.org/encyclopedia. Și iată cum am extins dezvoltarea în comun a unei baze libere de cunoștințe utile de la software la o enciclopedie. Acum sunt foarte încrezător că în toate domeniile lucrărilor funcționale, nu avem nevoie de acel stimulent economic chiar atât încât să paralizăm folosirea acelor lucrări.

THORBURN: Bine, dar în celelalte două categorii?

STALLMAN: Pentru celelalte două clase de lucrări, nu știu. Nu știu dacă oamenii vor scrie într-o bună zi romane fără să se preocupe dacă vor câștiga bani cu ele. Într-o lume care va fi depășit sărăcia, gândesc că o vor face. Poate ce trebuie să facem ca să ajungem la acea lume lipsită de sărăcie este să eliminăm controlul corporațiilor asupra economiei și a legilor. Deci, efectiv, este o problemă de „oul sau găina”. Pe care o facem prima? Cum ajungem la o lume în care oamenii nu sunt ahtiați după bani, decât dacă eliminăm controlul companiilor? Și cum eliminăm controlul companiilor decât dacă — În orice caz, nu știu, dar de aceea propun pentru început un sistem de copyright de compromis ca o cale de a genera un venit pentru oamenii care scriu acele opere.

ÎNTREBARE: Cum credeți, concret, că s-ar implementa acest sistem de copyright în contextul strânsorii pe care interesele corporațiilor o au asupra politicienilor americani, din cauza sistemului de finanțare a campaniilor?

STALLMAN: Mă depășește. Aș vrea să pot ști. Este o problemă extraordinar de grea. Dacă aș ști cum să rezolv această problemă, aș rezolva-o și nimic pe lume nu m-ar face să mă simt mai mândru.

ÎNTREBARE: Cum luptăm cu controlul corporațiilor? Căci când privim aceste sume de bani pe care corporațiile le cheltuie ca sa facă lobby la tribunale, este înfricoșător. Cazul DECS despre care vorbiți a costat până acum vreun milion și jumătate de dolari din partea apărării. Dumnezeu știe cât costă din partea corporațiilor. Aveți idee cum luptăm cu aceste sume uriașe?

STALLMAN: Am o sugestie. Dacă ar fi să sugerez să boicotăm complet filmele, cred că oamenii mi-ar ignora sugestia. Ar considera-o prea radicală. Deci aș vrea să fac o sugestie ușor diferită care ajunge, în final, la aproape același rezultat, și anume, nu mergeți la un film decât dacă aveți un motiv substanțial să credeți că este bun. Aceasta va duce, în practică, la aproape același rezultat cu un boicot total al filmelor de la Hollywood. În rezultat este aproape identic, dar în intenție este foarte diferit. Am observat că multă lume merge la film pentru motive care nu au nimic de-a face cu cât de bun cred ei că este filmul. Deci dacă schimbați aceasta, dacă mergeți la un film numai dacă aveți motive să credeți că este bun, le veți lua o bună parte din bani.

THORBURN: Un mod de a interpreta discursul de astăzi, cred, este să înțelegem că, oricând în societate apar tehnologii radicale și transformatoare, există o luptă pentru controlul lor. Noi astăzi repetăm ce s-a mai întâmplat în trecut. Din acest punct de vedere, nu există motive pentru disperare, nici chiar pesimism, despre ce va fi pe termen lung. Dar, pe termen scurt, încleștările pentru controlul textului și al imaginilor, al tuturor formelor de informație, vor fi probabil dureroase și omniprezente. De exemplu, ca profesor de mijloace de comunicare, accesul meu la imagini a fost restrâns în anii recenți într-un mod care nu era posibil înainte. Dacă scriu un eseu în care vreau să folosesc cadre statice, chiar și din filme, îmi este mult mai greu să obțin permisiunea să le folosesc, iar prețurile pentru a folosi acele cadre statice sunt mult mai mari — chiar și când demonstrez că este o cercetare intelectuală și intră în categoria „folosirii de bună credință”. Deci cred că, în acest moment de transformare prelungită, poate perspectivele pe termen lung nu sunt atât de sumbre ca ceea ce se întâmplă pe termen mai scurt. Dar, în orice caz, trebuie să înțelegem ansamblul experiențelor noastre contemporane ca pe o nouă versiune a încleștărilor pentru controlul resurselor tehnologice, care este un principiu recurent în societatea occidentală.

Este esențial și să înțelegem că istoria tehnologiilor anterioare este și ea complicată. Impactul tiparului în Spania, de exemplu, este radical diferit de impactul lui în Anglia sau în Franța.

ÎNTREBARE: Unul dintre lucrurile care mă deranjează când aud discuții despre copyright este că adesea încep cu „vrem o schimbare la 180 de grade. Vrem să înlăturăm orice tip de control”. Mi se pare că o parte din substratul celor trei categorii care au fost sugerate este o acceptare a faptului că există niște înțelepciune în copyright. Unii dintre criticii modului în care funcționează în prezent copyrightul consideră că, de fapt, ar trebui să fie diminuat și să funcționeze mai degrabă ca patentele și mărcile înregistrate în termeni de durată. Mă întreb dacă vorbitorul nostru ar putea comenta această strategie.

STALLMAN: Sunt de acord că este o idee bună să scurtăm durata copyrightului. Pentru a încuraja publicarea, nu este absolut deloc nevoie să permitem ca un copyright să dureze până la 150 de ani, ceea ce este posibil sub legea curentă. Companiile susțineau că un copyright de 75 de ani pentru o operă făcută la comandă nu este destul pentru a permite publicarea acestei opere. Le provoc pe aceste companii să-și prezinte balanța contabilă proiectată pe 75 de ani în viitor ca să susțină acele afirmații. Ceea ce vor ele de fapt, este să poată extinde copyrightul pe opere vechi, ca să poată continua să limiteze folosirea acestora. Dar cum poți să stimulezi producția de opere în anii 1920 prin extinderea copyrightului astăzi, mie îmi scapă, în afară de situația în care au o mașină a timpului undeva. Desigur, într-unul din filemele lor, aveau o mașină a timpului. Poate asta le-a afectat gândirea.

ÎNTREBARE: Ați luat în considerare extinderea conceptului de „folosire de bună credință” și există nuanțe pe care ați vrea să ni le expuneți?

STALLMAN: Ideea de a le permite tuturor copierea textuală necomercială a două dintre tipurile de opere ar putea fi interpretată ca o extindere a folosirii de bună credință. Este mai mult decât ce înseamnă folosirea de bună credință în prezent. Dacă ideea este că publicul renunță la niște libertăți ca să stimuleze progresul, atunci poți trage linia în diverse locuri. La ce libertăți renunță publicul și ce libertăți păstrează?

ÎNTREBARE: Pentru a devia conversația pentru o secundă, în anumite domenii ale divertismentului avem conceptul de „prezentare publică”. De exemplu, copyrightul nu ne împiedică să cântăm colinde de Crăciun când este sezonul, dar împiedică reprezentațiile publice. Și mă întreb dacă ar fi util să ne gândim, în loc să extindem folosirea de bună credință la copierea textuală necomercială, să o extindem la ceva mai puțin de atât, dar la mai mult decât se înțelege în prezent prin folosire de bună credință.

STALLMAN: Credeam că asta ar putea fi suficient, dar apoi Napster m-a convins de altceva, pentru că Napster este folosit de utilizatorii săi pentru redistribuire textuală necomercială. Serverul Napster în sine este o activitate comercială, dar oamenii care adaugă documente fac asta în mod necomercial și ar fi putut face asta și pe propriile site-uri la fel de ușor. Clocotul extraordinar, interesul în Napster și folosirea lui arată că este foarte util. Acum sunt convins că oamenii trebuie să aibă dreptul de a publica copii redistribuite necomercial, textual, după orice.

ÎNTREBARE: O analogie care mi-a fost sugerată recent pentru întreaga chestiune cu Napster a fost analogia unei biblioteci publice. Cred că mulți din cei care ați ascultat argumgentele despre Napster ați auzit această analogie. Mă întreb dacă puteți comenta despre aceasta. Apărătorii lumii care spune că Napster trebuie să continue și să nu i se impună restricții susțin cam așa: „când cineva intră într-o bibliotecă și împrumută o carte, nu plătește pentru ea, și ea poate fi împrumutată de zeci, de sute de ori, fără vreo plată în plus. De ce este Napster diferit?”

STALLMAN: Ei, nu este chiar același lucru. Dar trebuie să subliniez că editorii vor să transforme bibliotecile publice în magazine cu plata la fiecare folosire. Deci ei sunt împotriva bibliotecilor publice.

ÎNTREBARE: Aceste idei despre copyright ne pot sugera idei pentru chestiuni care țin de legea patentelor, cum ar fi să facem medicamente ieftine, nepatentate, pentru Africa?

STALLMAN: Nu, nu au nicio legătură. Chestiunile de patente sunt complet diferite de chestiunile de copyright. Ideea că ar avea ceva în comun este una dintre consecințele nefericite care apar când folosim termenul „proprietate intelectuală” și încurajăm lumea să îngrămădească aceste chestiuni la un loc pentru că, după cum ați auzit, am vorbit despre situații în care prețul unei copii nu este aspectul principal. Dar care este aspectul principal al fabricării de medicamente contra SIDA pentru Africa? Este prețul, nimic altceva decât prețul.

Acum, lucrul despre care am vorbit ia naștere pentru că tehnologia informației digitale îi dă fiecărui utilizator capacitatea de a face cópii. Ei bine, nimic nu ne dă tuturor capacitatea de a face cópii după medicamente. Nu am capacitatea să copiez un medicament pe care îl am. De fapt, nimeni nu are; nu așa se fac. Acele medicamente se produc numai în fabrici costisitoare și se fac în fabrici centralizate costisitoare, fie că sunt medicamente nepatentate sau sunt importate din SUA. Oricum, vor fi produse într-un număr mic de fabrici, iar întrebările sunt numai cât costă și dacă sunt disponibile la un preț pe care oamenii Africii și-l pot permite.

Deci aceasta este o chestiune nemaipomenit de importantă, dar este o chestiune total diferită. Există un singur domeniu unde apar probleme de patente care sunt, de fapt, similare cu problema libertății de a copia și acesta este domeniul agriculturii. Pentru că există lucruri patentate care pot fi cópii, mai mult sau mai putin — anume, vietățile. Ele se copiază când se reproduc. Nu este neapărat o copiere exactă; genele lor se amestecă. Dar realitatea este că fermierii profită de milenii de această capacitate a vietăților pe care le cresc de a se copia pe ele însele. Agricultura înseamnă, în esență, să copiezi lucrurile pe care le crești și să le tot copiezi în fiecare an. Când varietățile de plante și de animale sunt patentate, când genele sunt patentate și folosite în acestea, rezultatul este că fermierilor li se interzice să mai facă aceasta.

Există un fermier în Canada căruia i-a crescut pe câmp o varietate patentată și el a afirmat: „nu am făcut asta intenționat. Polenul a fost dus de vânt și vântul cu acele gene a ajuns pe cultura mea de plante”. Și i s-a spus că aceasta nu importă; că trebuie să le distrugă oricum. A fost un exemplu extrem despre cât de mult poate un guvern să ia partea unui monopol.

Deci cred că, urmând aceleași principii pe care le aplic la copierea documentelor pe calculator, fermierii trebuie să aibă un drept indiscutabil de a-și păstra semințele și de a-și prăsi animalele. Am putea avea patente care să acopere companiile care operează cu semințe, dar nu și pe fermieri.

ÎNTREBARE: Să transformi un model într-un succes presupune mai mult decât licențierea. Puteți vorbi despre aceasta?

STALLMAN: Absolut. Știți, eu nu am răspunsurile. Dar cred că o parte din ce este crucial pentru a produce informații libere, funcționale, este idealismul. Oamenii trebuie să perceapă că este important ca informația să fie liberă, că atunci când informația este liberă, o poți folosi pe deplin. Când este limitată, nu poți. Trebuie să perceapă că informația neliberă este o încercare de a-i diviza și de a-i ține neajutorați și umili. Apoi le poate veni ideea: „să cooperăm ca să producem informația pe care vrem să o folosim, ca să nu fie sub controlul unei persoane puternice, care să ne dicteze ce putem face”.

Aceasta amplifică enorm conceptul. Deși nu știu cât de bine va funcționa în diverse domenii, cred că în domeniul educației, când ne uităm la manual, cred că știu cum se poate face. Există o mulțime de profesori pe lume, profesori care nu sunt la universități prestigioase — poate sunt la liceu; poate sunt la colegii — unde ei nu scriu și publică prea multe lucruri și unde nu există o cerere uriașă. Dar mulți dintre ei sunt deștepți. Mulți își cunosc materiile bine și ar putea scrie manuale despre o mulțime de materii ca să le împartă cu lumea și ar primi o apreciere fantastică de la lumea care va învăța după ele.

ÎNTREBARE: Așa am propus și eu. Dar este curios că eu cunosc istoria educației. Cu asta mă ocup — proiecte media educaționale electronice. Dar n-am putut găsi un exemplu; Știți vreun exemplu?

STALLMAN Nu, nu știu. Am început să propun această enciclopedie și resursă de învățare liberă acum vreo doi ani și am crezut că va dura probabil un deceniu ca lucrurile să-și dea drumul. Acum deja avem o enciclopedie care avansează. Deci lucrurile merg mai repede decât am sperat. Cred că ce ne lipsește sunt câțiva oameni care să înceapă să scrie manuale libere. Scrieți unul despre materia voastră favorită sau o părticică dintr-unul. Scrieți câteva capitole și provocați lumea să scrie restul.

ÎNTREBARE: De fapt căutam chiar ceva mai mult decât atât. În această structură este important cineva care să creeze o infrastructură la care toți ceilalți pot contribui. Nu s-a implementat o infrastructură de la grădiniță până la liceu care să acumuleze contribuții de materiale.

Pot lua informațiile din multe locuri, dar nu sunt publicate sub licențe libere, așa că nu le pot folosi pentru a face un manual liber.

STALLMAN: De fapt, copyrightul nu acoperă faptele. Acoperă numai felul în care sunt scrise. Deci poți învăța un domeniu de oriunde și să scrii un manual, iar dacă vrei poți face acel manual liber.

ÎNTREBARE: Dar nu pot scrie de unul singur toate manualele care îi trebuie unui elev ca să treacă prin școală.

STALLMAN: Da, este adevărat. Și nici eu nu am scris un întreg sistem de operare liber. Am scris câteva bucăți și am invitat alți oameni să mi se alăture scriind alte bucăți. Așadar, am dat un exemplu. Am spus: „eu merg în direcția asta. Veniți cu mine și vom ajunge undeva”. Și mi s-au alăturat suficienți oameni încât am ajuns undeva. Deci, dacă judecați la modul „cum am să termin toată treaba asta gigantică”, poate fi demoralizant. Dar cheia este, nu priviți așa. Gândiți-vă să faceți un pas și să înțelegeți că după ce ați făcut un pas, alți oameni vor face noi pași și, împreună, veți duce în final treaba la capăt.

Presupunând că omenirea nu se autodistruge, munca pe care o depunem astăzi să producem o infrastructură educațională liberă, resursele libere de studiu pentru omenire, acestea vor fi folositoare cât timp există umanitatea. Dacă durează 20 de ani să o terminăm, ce dacă? Așadar, nu luați în considerare mărimea întregii lucrări. Luați în considerare bucata pe care o veți face voi. Aceasta le va arăta oamenilor că este fezabilă și alții vor face alte părți.

---

Această expunere a fost publicată în Free Software, Free Society: The Selected Essays of Richard M. Stallman.